- Unde ai fost până acum ?
 Unde am fost până acum? La capătul răbdării  mele. La prăpastia vieții mele. Stăteam acolo și mă uitam în jos la toate ce am făcut.  Ma uitam la mine de sus și tot ce vroiam sa fac...era să schimb totul.
 Vroiam să țip. Să urlu. Din toată puterea mea. Vroiam să strig atât de tare încât  să-mi plesnească coardele vocale și apoi să nu mai fiu capabilă  să vorbesc.  Nu vroiam să văd pe nimeni. Nici să aud.
 Vroiam să strig aşa încât să îmi fie vizibile venele de pe frunte,  ce e foarte greu. Să îmi strâng pumnii încât unghiile să intre în carne și să curgă sânge.  Mult sânge.  Să dau cu piciorul în pietre  aşa cum aş da în viața mea şi să  urlu și mai tare, nu de durere, dar de prea multe acumulate în mine.
 Să îmi pară că sunt singura pe lume, cea mai gălăgioasă,  să vibreze şi sateliții din cosmos de la vocea mea. Strigătul.
 Vroiam să plâng.  Să fiu stoarsă complet și tot să îmi curgă pe ochi. Probabil aş fi putut crea un nou ocean. Mai voluminos ca Pacificul,  și deloc Pacific. Pentru că e loc doar de furtuni.
 Aş fi vrut să țip atât de tare încât la sfârșit să rămân fără aer . Respirând să trag tot dioxidul de carbon și în final să nu mai rămână nimic pe Planeta aceasta.
 Aş fi vrut să mi se scoată inima din piept.  S-o ducă,  s-o ascundă,  s-o rupă,  s-o nimicească,  să dea cu piciorul în ea dar numai nu atunci când e în mine.
 Aş fi vrut să o scuip aşa cum scuip ceva ce ai mâncat și nu ți-a plăcut.  Doar atunci puteam să nu mai simt nimic . Mă saturasem să fiu umană. Să am sentimente. Toți se tem de epoca în care roboții vor înlocui oamenii. Ei cel puțin nu vor suferi.
 Aş fi vrut să strig, și apoi să cad ca un martir care a luptat pentru Patria sa. Eu am luptat să am o viață cât mai lungă.
 Vreau să renunț la tot.
 - Am fost acasă. Ca de obicei, făcând nimic și simțindu-mă bine. 
Acest articol are peste 0 aprecieri, distribuiri și comentarii