Confidente

Concediul de maternitate nu înseamnă doar îngrijirea copilului, ci și fericirea mamei. Dacă o mamă nu se simte împlinită în timp ce stă acasă cu copilul, concediul de maternitate devine o povară. Mie concediul de maternitate mi-a adus în primul rând libertate, timp liber și idei noi. De când am rămas însărcinată cu Cecilia sunt într-un continuu concediu, dar asta nu mă împiedică să profesez, să fac ceea ce îmi place, să particip la evenimente. 

Un eveniment pe care-l aștept cu mare nerăbdare, va avea loc în acest weekend...

Nici un alt moment al zilei nu îmi place mai mult decât apusul. Probabil că majoritatea preferă răsăritul soarelui, începutul unei noi zile. Pentru mine însă, apusul este cel mai magic moment. Și-mi pare atât de rău că durează doar câteva minute... Chiar și așa, încerc să îl admir în fiecare zi și să mă bucur de farmecul acestuia citind o carte, făcând fotografii, bând un ceai sau stând de vorbă cu soțul meu.

Azi am decis să-ți spun de ce îmi plac apusurile. Sper că și pentru tine va deveni momentul preferat al zilei...

Vara care a trecut a fost  una dintre cele mai frumoase veri din viața mea de adult. Pe lângă faptul că m-am redescoperit și am reușit să fac multe lucruri care să-mi asigure o stare interioară de bine, vestea că Stelian a învins cancerul, face din această vară una deosebită. Cu ajutorul medicilor, a gândurilor bune venite de la oamenii din jur și cu credința că va fi totul bine, noi am reușit. 

Toamna trecută am hotărât să fac o schimbare în viața mea și să renunț la zahăr pentru o lună. Pe parcursul lui septembrie nu am mâncat și nici nu am băut ceva care să conțină zahăr. În loc de zahăr am mâncat miere, dar cel mai des, nu am consumat deloc dulce, cu excepția fructelor. Ulterior, am reluat consumul de zahăr, însă în cantități mult mai mici. Atunci am înțeles că există viață și fără zahăr și că de cele mai multe ori zahărul ne face un mare rău.

Provocarea de a renunța la zahăr a venit de la Flavia, bloggeră la Noi doi și bebe, care a scris aici despre aceasta...

Obișnuiesc să-mi cumpăr hainele din piață, de la second hand sau din diverse magazine de la noi. Pentru că am o conformație a corpului un pic mai diferită, cu mare greutate îmi găsesc o haină care, nu doar să-mi țină de cald sau răcoare, dar și să stea bine pe mine. Recunosc, într-o perioadă am tot căutat haine ale designerilor autohtoni, iar zilele astea am dat o fugă până la etajul cu haine „din inimă” de la Unic, pentru a vedea ce mai propun aceștia. Dar... în primul rând au un preț de-ți vine să fugi pe lume, iar în al doilea rând – nu mă încântă calitatea materialului...

Un laptop, un spray contra țânțarilor și ceva de ronțăit - elementele perfecte pentru o seară în familie, petrecută sub cerul liber. O astfel de seară ne-am organizat noi, în timp ce ne aflam la bunici. O seară de sâmbătă, când toate au fost aranjate la locul lor, când cina a fost servită şi toţi am aşteptat momentul să ne bucurăm de prezenţa fiecăruia dintre noi.

Pentru că în acest an luna august e destul de călduroasă, iar serile sunt potrivite pentru a sta afară și a asculta cântecul greierașilor și lătratul câinilor, noi am petrecut o astfel de seară afară, doar că nu am ascultat greierașii, ci am privit un film...

Dacă m-ar întreba cineva care este cea mai mare pasiune a mea, i-aș răspunde fără să mă gândesc – scrisul. Scriu de când mă țin minte. Mama mea e profesoară și aveam de mică la îndemână pixuri și creioane. La început mâzgâleam prin cărți și caiete, apoi am început a copia literele din cărți, dupa care am învățat și scrisul propriu-zis, cu litere și cifre. De atunci nu mă mai opresc din scris...

Când m-am îndrăgostit pentru prima dată, pe la vre-o 10 ani, am început să scriu scrisori. Acum îmi vine a râde, dar pe atunci aveam mare curaj să scriu scrisorele și să le pun în ghiozdanul băiatului care-mi plăcea...

Zilele acestea am descoperit că un om tare drag mine a iniţiat un proiect extraordinar. Este vorba despre Petru Cliofos, fondatorul Căpşoonel Art Event, care, în contextul Săptămânii Alăptării la Sân, s-a alăturat campaniei de promovare a alăptării şi a  organizat în premieră un concurs dedicat exclusiv mamelor care alăptează la sân!

Astfel, doritoarele de a câştiga la acest concurs, au expediat o fotografie în care copilul se bucură din plin de laptele matern în locuri publice şi au menţionat ce cadou îşi doresc...

Azi e ziua noastră, ziua în care ne-am unit destinele și am devenit soț și soție, ziua în care am spus DA, ziua în care ne-am  apucat strâns de mână și am decis că vom merge mai departe împreună. De 7 ani învățăm să fim mai buni unul pentru altul și pentru copiii noștri, de 7 ani ne trezim diminețile împreună, ne certăm, ne împăcăm, iar ne certăm și iar ne împăcăm, pentru că ne iubim ca-n prima zi.

La o margine de plai moldav, cuprins între două dealuri și un râu, se află casele satului meu. Cel mai frumos, cel mai drag, cel mai primitor. Aici ne-am născut, aici au trăit bunicii și străbunicii noștri de prin anul 1448. L-au numit Călmățui ca să însemne un râuleț care în verile secetoase seacă.  Azi, potrivit datelor istorice, satul Călmățui împlinește 570 de ani de la prima atestare.

Localitatea Călmățui se enumeră printre cele mai vechi sate răzășești din lunca Prutului.  Acesta este situat la 4 km pe traseul internațional Chișinău – Leușeni și la 45 km de la centrul raional Hâncești...

Spre deosebire de verile trecute, vara aceasta e mult mai frumoasă, mult mai plină de aventură. Poate doar mi se pare mie, dar știu cu siguranță că acest lucru se datorează faptului că micuții mei nu mai sunt atât de micuți, că au crescut și, alături de ei, am crescut și eu și văd altfel lucrurile. 

Când eram de vre-o 10-12 ani și mă întreba cineva care e anotimpul meu preferat, răspundeam fără să mă gândesc: toamna! Acum, dacă m-ar întreba același lucru, nu i-aș mai răspunde la fel. I-aș spune că iubesc fiecare anotimp, căci fiecare are farmecul și frumusețea sa...

În luna mai s-a făcut un an de când l-am alăptat ultima dată pe Stelian. Pentru mine nu a fost ușor, pentru el - deloc ușor, dar am rezistat ambii, iar acum vine la mine și îmi cere să-i povestesc cum era el când era bebeluș și mânca lapte de mămică. A fost o perioadă frumoasă, pe care și el și-o amintește și chicotește de fiecare dată când îi povestesc despre cum era alăptat.

Îmi amintesc cu dor de acea perioadă, iar faptul că am alăptat mai mult de doi ani, cred că a fost cel mai bun BUN pe care i l-am putut oferi atunci...

De cum îi naștem, avem tendința să îi comparăm. Ni se pare că bebelușii noștri sunt mai înalți, mai grăsuți, că sunt mai deștepți, mai nu știu cum. Uităm totuși că fiecare copil e unic și are ritmul său de dezvoltare, iar a-l compara cu alții înseamnă a-i pune piedici și a nu-l încuraja să crească un copil în armonie cu sine însuși și cu cei din jur. Copilul simte când este comparat și când este prezentat ca un trofeu.

Nu știu de ce, dar când ies la locul de joacă sau merg în parcuri, în majoritatea discuțiilor dintre mame apar afirmații de genul: păi, al meu face sfoara și cunoaște vre-o 10 poezii de două strofe; ei, da al meu cunoaște culorile, le știe în 4 limbi și mai și numără până la 100; bebelușul meu stă pe oliță de la 6 luni, merge de la 9 luni și vorbește de la un anișor; fetița mea e cea mai bună din grupă la gădiniță, iar sâmbăta și duminica frecventează toată ziua diverse lecții, ca să aibă ocupație și să crească deșteaptă; etc, etc, etc...

Dupa ce m-am căsătorit, corpul meu a suferit mai multe transformări, dar cea mai importantă a fost aceea că a acceptat să crească în burtică un pui de om. Pe parcursul primei sarcini am adăugat 25 de kg (OMG!), dar am revenit destul de repede la greutatea inițială. A doua sarcină a adus alte 15 kg în plus, dupa care încă vre-o 5. Iar kilogramele au venit la pachet cu multe alte modificări, de care știu că nu voi scăpa niciodată, pe care le accept ca parte din mine și încerc să mă bucur de ele.

Am burtică
Am înțeles că burtica mea nu va mai fi ca înainte de naștere – plată și netedă...

Afară e atât de frumos că e păcat să stăm închiși în case. Iarna, când e frig și ninge, poate că avem un motiv să nu ieșim afară, deși acesta chiar nu e un motiv serios, dar vara, când e cald și bine, de ce am sta în casă? Da, e ușor să cădem pradă tehnologiilor, să stăm în fața calculatoarelor, să lăsăm copiii la desene animate, dar ieșirile în aer liber sunt cea mai bună alegere pentru sănătatea noastră.

De când am venit acasă cu copiii de la maternitate, chiar dacă era toamna și iarna, am ieșit afară. Mai întâi câte 10-20 de minute, apoi stăteam ore întregi...

Mi-am dorit dintotdeauna o ședință foto în lanul de floarea soarelui. Săptămâna trecută, în timpul călătoriei noastre spre Rîșcani, am întâlnit pe drum câteva lanuri de floarea soarelui, însă unul ne-a atras atenția în mod deosebit. Planta abia înflorește, de aceea nu toate lanurile erau galbene, așa cum mi-aș fi dorit. Totuși, am reușit să facem câteva fotografii. A fost mai mult o încercare, dar nu am rezistat să nu las și aici pe blog rezultatul, căci fotografierea durează câteva secunde, dar amintirea – o viață întreagă...

Îmi doresc ca această vară să fie altfel, să fie de neuitat și să petrec cât mai mult timp cu oamenii dragi mie. Încă de la începutul lui iunie mi-am promis că vara 2018 va fi una a descoperirilor și a noilor experiențe. Am început-o cu o scurtă vacanță în sat, acolo unde mi-am resetat prioritățile, mi-am făcut ordine în gânduri și mi-am promis  că voi fi o mamă mai bună pentru copiii mei. 

Ultima jumătate de an a fost extrem de dificilă pentru mine, dar am primit totul ca pe o lecție, pe care sper că am învățat-o...

A trecut aproape o lună de la ultima noastră vizită la Cluj, însă gândurile mele tot acolo au rămas. Am tot povestit pe blog și pe rețelele de socializare despre cât de superb este acest oraș, despre faptul că vreau să revin aici și despre locurile pe care vreau să le revăd. Azi însă vreau să povestesc despre un OM deosebit care a adus multă culoare și lumină în viața noastră. Un OM originar din Republica Moldova, de la Nisporeni, dar stabilit cu traiul în Cluj. Un OM frumos, care știe prin simpla sa prezență să aducă bucurie oamenilor de lângă el...

Cu excepția lingeriei, eu foarte rar am cumpărat haine copiilor mei. Și nu din motivul că nu îmi permit (deși recunosc: aceste haine chiar au uneori prețuri exagerat de mari), ci pentru că, de când erau încă micuți, am tot primit în dar haine  de la rude și prieteni (noi sau purtate de copiii acestora), astfel încât nu am simțit nevoia să le cumpăr eu haine. Nu cred că aceasta e o dovadă de sărăcie și voi continua să-mi îmbrac copiii în hăinuțe pe care le-au purtat și alții copii.  

Întotdeauna am acceptat cu mare plăcere hainele pe care mi le-au dat vecinele, cumetrele sau cumnatele...